De la Heysel la globalizare: ce a mai rămas englezesc din football

autor: Vali Lingurar – Presa Alternativa

Fenomenul internaţionalizării fotbalului englez se leagă de tradiţia colonialistă a imperiul britanic şi de tradiţia cluburilor din insulă de a se transforma în adevărate selecţionate ale Regatului Unit.

Reinventarea fotbalului britanic
Cu trei semifinaliste ajunse în penultimul act al Ligii Campionilor UEFA, Barclays Premierhip a devenit centrul atenţiei fotbalulului european. Succesul lui Chelsea, Manchester United şi Liverpool par să ofere trei argumente irefutabile în sprijinul transformării limbii engleze în limba oficială celei mai elitiste competiţie intercluburi patronată de UEFA. În deplină admiraţie nedisimulată pentru fotbalul englez, să lăsăm deoparte adevărul de acum arheologic că într-o vreme în care membrii fondatori ai UEFA erau preocupaţi obsesiv de crearea unei competiţii a echipelor naţionale, Cupa Campionilor a fost a fost ticluită de doi ziarişti francezi din redacţia L’Equipe. Să uităm şi amănuntul muzicologic că Zadok Preotul, opera care a stat la baza aranjamentului orchestral care a devenit imnul oficial al competiţiei este rodul geniului incontestabil al unui englez născut de fapt în Germania. Putem trece şi peste o serie de detalii statistice cum ar fi faptul că primul meci al acestei competiţii a fost un 3-3 obţinut de Partizan Belgrad în Portugalia în compania lui Sporting Lisabona sau că primele cinci trofee europene au fost adjudecate de Real Madrid.

Inspiraţia franceză a lui Gabriel Hanot şi a colegului său de redacţie Jacques Ferran, originea germană a lui George Frideric Haendel, hegemonia cincinală a Madridului asupra etapei romantice a fotbalului european rămân toate în surdină în faţă strigătului britanic de luptă vocalizat de idoli contemporani precum John Terry, Ryan Giggs sau Steven Gerrard. Ladies and gentlemen, if you mean football it’s time to learn English. Leitmotivul supremaţiei fotbalului englez, o idee care plutea în ultimii ani în atmosfera încinsă a stadioanelor europene dar mai ales în redacţiile de sport ale batrânului continent, pare să prindă rădăcini tot mai adînci în solul fertil al recentelor rezultate de excepţie obţinute de echipele englezeşti în campania europeană 2006 – 2007.

De la Heysel la un nou război rece
În intervalul 1976-1985 echipele din Anglia nu au ratat decât într-un singur sezon finala cupei campionilor europeni. Fotbalul insular a trecut în această perioadă printr-un adevărat deceniu de aur, o perioadă de dominare incredibilă a Europei cu 9 finaliste şi 7 cupe ale campionilor adjudecate în 11 sezoane consecutive. Liverpool a câştigat 4 trofee continentale şi a mai fost prezentă într-o finală, Nottingham Forest a adus Angliei încă 2 trofee iar Aston Villa a acaparat şi ea o cupă în ediţia 81/82. Totul avea să se încheie în finala jucată de Liverpool pe 29 mai 1985 în compania echipei Juventus Torino. Acest episod cutremurător, rămas în istoria fotbalului mondial ca tragedia de la Heysel, împarte istoria fotbalului englez în două epoci distincte.

Catastrofa de pe stadionul Heysel a fost cauzată de colapsul unui perete de susţinere al stadionului din Bruxelles în urma retragerii dezordonate a suporterilor torinezi în încercarea lor de a evita atacul lansat de ultraşii englezi. Bilanţul tragic de 39 de victime, în marea lor majoritatea suporteri ai echipei italiene Juventus, a transformat sărbătoarea unei finale de cupă europeană în cel mai întunecat eveniment din istoria fotbalului european. Huliganismul suporterilor lui Liverpool a atras o penalizere de 5 ani pentru fotbalul englez, dar preţul final plătit a fost mult mai mare: 15 ani de lipsă de performanţe la nivel european şi, incomparabil mai tragic şi întrucâtva ca un blestem, o nouă catastrofă în semifinala Cupei Ligii dintre Liverpool şi Nottingham Forest. Noul Heysel, a fost şi mai însângerat, 96 de suporteri decedaţi, toţi fani ai echipei din Liverpool. Cauza, de această dată, nu a fost huliganismul ci o serie de circumstanţe nefericite culminând cu decizia neinspirată a forţelor de ordine de a deschide porţile stadionul Hillsborough pentru a permite celor 5000 de suporteri din Liverpool să intre mai repede pe stadion pentru a recupera întârzierea cauzată de traficul din Sheffield. Prăbuşirea peretelui blestemat al stadionului din Bruxelles a deschis o adevărată cutie a Pandorei a fotbalului englez.

Deşi suspendarea impusă de UEFA împotriva echipelor englezeşti a expirat în sezonul 90/91 (un an mai târziu în cazul echipei Liverpool), fotbalul insular nu a mai cunoscut succese europeane în această competiţie timp de 15 ani. În sezonul 98/99 Manchester United a spart gheaţa ajungând din nou într-o finală şi câştingând pe Camp Nou disputa cu Bayern Munchen. Revirimentul fotbalului de club englezesc a continuat în anii următori iar începând cu sezonul 2004/2005 Anglia este din nou abonată la etapele superioare ale Ligii Campionilor.

Declinul fotbalului englezesc a început la mijlocul anilor 80 şi a continuat pînă aproape de finalul anilor 90. Acest regres a fost declanşat de huliganismul fanatic coroborat cu lipsa de şansă a 39 de suporteri italieni aflaţi prea aproape de un perete şubred al unui stadion din Bruxelles. Renaşterea Angliei va fi şi ea legată de evenimente ce nu ţin atât de istoria indigenă a fenomenului fotbalistic ci mai degrabă de reinterpretarea acesteia dintr-o perpectivă cosmopolită.

Ascensiunea eşalonului superior al campionatului englez de fotbal este indisolubil legată de investiţiile străine atrase de cluburile din insulă în ultimii ani. Oameni de afaceri a căror celebritatea a ajuns să nu se mai măsoare doar în miliarde ci şi în goluri sau trofee, capitalişti precum Roman Abramovich (Chelsea), Malcolm Blazer (Manchester United), Tom Hicks şi George Gillett (Liverpool), Randy Lerner (Aston Villa), Alexandre Gaydamak (Portsmouth), Mohamed Al-Fayed (Fulham) sau Eggert Magnusson (West Ham) au schimbat cu totul faţa fotbalului englez transformând această întrecere într-un fel de superligă în sine. Nimic nu pare să stăvilească elanul investitorilor străini: miliardarii Stan Kroenke şi Thaksin Shinawatra şi-au anunţat recent intenţia de a intra şi ei în joc.

Un meci precum Liverpool – Chelsea poate fi la fel de bine un meci din etapa regulată a Premiership-ului, o finală a Cupei Ligii Angliei sau o semifinală a Ligii Campionilor. O astfel de înfruntare aduce faţă în faţă nu doar orgoliul enorm al ultraşilor din Merseyside şi mândria nemăsurată a londonezilor de la periferia districtelor Chelsea, Hammersmith şi Fulham. Dincolo de corul inconfundabil al scouserilor din Liverpool stă maşina de bani Hicks&Gillet, dincolo invincibilitatea arogantă a lui Mourihno stau petrodolarii lui Roman Abramovici. După căderea comunismului, ruşii şi americanii reiau războiul rece pe teren neutru: bătalia pentru Premiership şi pentru Europa.

Globalizarea unei industrii
Avalanşa de acţionari străini în Barclays Premiership este însoţită de un masiv import de manageri, antrenori şi jucători. În prima ligă a campionatul Angliei mai puţin de jumătate din actori sunt indigeni. Scenariul unui prim 11 în care nu apare nici un englez a devenit o obişnuinţă pentru o echipă ca Arsenal.

Dar şi în bucătăria lui Liverpool tocăniţa tradiţională scouse este tot mai intens concurată de paella valenciană a antrenorului Rafa Benitez şi a spaniolilor aduşi de acesta pentru a asezona îndârjirea lui Gerrard şi Carragher cu strop de talent latin. La Arsenal, jocurile sunt facute de francezul Arsene Wenger iar soldaţii cei mai loiali sunt compatriotul său Thierry Henry şi brazilianul Gilberto Silva. Chelsea mizează pe pragmatismul inspirat al portughezului Mourihno şi armata sa de vedete costisitoare aduse din toate colţurile Europei, plus câteva ţări din Africa. Manchester continuă tradiţia antrenoratului britanic dar arma principală a scoţianului Ferguson este Cristiano Ronaldo, noul copil minune al fotbalului portughez. Deloc surprinzător, portofelul care achită nota de plată pentru fiecare dirbbling reuşit este şi pe Old Trafford al unui american.

După meciul câştigat cu 5-1 în faţa formaţiei Crystal Palace, eveniment care a creat în Premiership precedentul fotbalului englezesc fără englezi, Arsene Wenger a recunoscut că nici măcar nu a realizat ineditul momentului decât în clipa în care presa a adus în discuţie faptul că în lotul de 16 jucători trecut de el pe foaia de arbitraj nu se regăsea nici un insular. Wenger a declarat cu naturaleţe că nu verifică paşapoartele jucătorilor ci are în vedere doar calitatea acestora şi atitudinea lor pe teren. Selecţionerul de atunci al Angliei, Sven Goran Ericsson a fost prezent în tribune la acea confruntare şi toată lumea, în frunte cu Wenger, se întreba cu ironie pe cine a remarcat suedezul în acel meci. De altfel, Wenger s-a pronunţat în diverse ocazii în problema preluării clubului Arsenal de către un investitor străin –numele cel mai des vehiculat fiind cel al lui Stan Kroenke – sugerând că nu este împotriva unei asemenea perspective.

În acelaşi spirit, Richard Scudamore, omologul lui Mitică Dragomir în Anglia, recunoaşte în mod deschis într-un interviu luat de BBC că Football Association are o abordare cosmopolită în ceea ce priveşte atât jucătorii cât şi patronatul cluburilor accentuând cu mândrie că această abordare dă rezultate. Noul contract pentru drepturi de televiziune în străinătate în valoare de 625 de milioane de lire (aproape 920 milioane euro) îi dă dreptate. Apetitul mediatic internaţional pentru fotbalul englez va aduce cluburilor din primul eşalon al campionatului englez sume cuprinse între 26 de milioane de lire (echipa de pe locul 20, ultimul) şi 50 de milioane de lire (campioana). Adăugând sumele din drepturile domestice de televizare ajungem la un venit minim de aproximativ 30 milioane de lire. Atât va încasa lanterna roşie în sezonul viitor al Premiership-ului! O zestre frumoasă pentru o echipă care urmează să retrogradeze şi să îşi încerce puterile cu cluburile din eşalonul secund. Într-o amară comparaţie, toate echipele româneşti care vor reprezenta Liga I în Europa în sezonul 2007-2008 nu aduna acest buget împreună în sezonul curent. Oricum, mulţi comentatori se întreabă dacă această infuzie masivă de capital nu va crea un dezechilibru enorm între Premiership şi ligile inferioare ale campionatului englez.

Fenomenul internaţionalizării fotbalului englez se leagă de tradiţia colonialistă a imperiul britanic şi de tradiţia cluburilor din insulă de a se transforma în adevărate selecţionate ale Regatului Unit. Globalizarea recentă a Premiership-ului este însă o mutaţie în raport cu aceste tendinţe istorice. Aducerea celor mai buni jucători din Scoţia, Ţara Galilor sau Irlanda creştea calitatea fotbalui englez fără a-i modifica în mod substanţial natura britanică. Turnul Babbel care a transformat Barclays Premiership în piesa de rezistenţă a expoziţiei televizate a sportului rege este ceva radical diferit.

Paradoxul fotbalului englez

Premier Ligue nu este singura competiţie fotbalistică globalizată din Europa. Toate campionatele puternice europene importa jucători, antrenori şi manageri de decenii. Anglia reprezintă însă apogeul acestui fenomen, iar corelaţia dintre rezultatele excelente din ultimul timp şi intensificarea importului de capital, management şi talent aduce globalizarea industriei fotbalistice într-o nouă perspectivă. Dacă Bundesliga, Serie A sau La Liga par nişte întreceri naţionale puternic condimentate cu o cantitate semnificativă de talente exotice, în Barclays Premiership exotici au devenit chiar englezii.

Fără a intra în panică, să explorăm puţin reversul acestui succes al globalizării pornind de la constatarea simplă că recenta reînodare a succeselor fotbalistice engleze la nivelul echipelor de club nu are nici un corespondent la nivelul echipei naţionale. Anglia a reuşit să câştige Cupa Mondială o singură dată, în ediţia 1966 găzduită chiar de ea. În rest, singurul motiv de laudă e un loc patru în Italia 90. Pe plan european, palmaresul este şi mai inconsistent: un loc terţ în Italia 68 şi o semifinală pierdută pe teren propriu în faţa Germaniei în 1996. În perioada post-Heysel singurul prilej de mîndrie este o semifinală, cam puţin totuşi faţă de aşteptările propriului public de la o ţară organizatoare.

Cred că aceste contraperformanţe se leagă de incapacitatea fotbalistului englez de a depăşi o anumită viziune asupra fotbalului. Experimentul unui selecţioner străin la cârma naţionalei probabil că tocmai în acest punct a încercat să acţioneze. Motivele reale sunt greu de estimat. Un lucru e cert însă: felul în care joacă echipa naţională a Angliei are puţine lucruri în comun cu fotbalul modern prestat de multinaţionalele din premiership, echipe precum Liverpool, Arsenal, Manchester sau Chelsea. S-ar putea să aibe în continuare mai multe lucruri în comun cu jocul echipelor din nordul insulei, acelea despre care brazilianul Julio Baptista afirma într-un recent interviu că secretul lor tehnico-tactic ar consta dintr-o amestec nonşalant de baloane pompate în adîncime într-o determinare pe cât de bărbătească pe atât de lipsită de viziune.

Dincolo de lamentările atacantului lui Arsenal, se pare ca lecţia de fotbal dată Europei de Barclays Premiership nu este predată în british english ci trădează mai degrabă degrabă un pronunţat accent american. Soccer, ladies and getlemen, rather than football. Englezii rămân cu meritul că au internalizat cu succes un model de management sportiv aplicat de americani în NFL şi în general în industria sportului. Reversul medaliei este regretul că dependenţa cluburilor de top din Anglia de geniile de import va constitui mereu o limită pentru propria lor echipă naţională.

07.05.2007, Vali Lingurar – Presa Alternativa
Advertisements

Tags: , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: