Interviu cu Micuţu – Steaua

ARTICOL DIN REVISTA ROMANIAN ULTRAS NUMARUL 2 – 2004

Persoana intervievată în acest al doilea număr al revistei noastre este Micuţu, un vechi ultras stelist în vârstă de 28 de ani, unul dintre membrii fondatori ai grupului Armata Ultra’. Din acest interviu veţi afla câteva dintre întâmplările mai importante în care a fost implicată galeria stelistă, prin ochii unuia care este printre cei mai în măsură să vorbească despre asta. Şi în interviurile următoare vom continua cu seria interviurilor luate ultraşilor mai vechi, din a căror experienţă avem mult de învăţat(vedeţi cazul de faţă). Pentru numărul viitor se prefigurează un interviu cu un ultras dinamovist iar apoi cu unul din Timişoara.

steaua galerie micutu

– De când vii pe stadioane şi ce anume te-a atras către peisajul suporterilor?
– Primele meciuri de fotbal la care am asistat au fost – nu mai ţin minte ordinea, însă se întâmpla prin 1984/1985 – celebrul Steaua – Dinamo 5-0 din semifinala Cupei României, un “cuplaj” şi România-Anglia, toate disputate pe fostul “23 August”. Însă primul meci la care am fost prezent în Templul Ghencea, cum îmi place mie să-l numesc, a fost un Steaua – Rapid care s-a disputat exact înainte ca Steaua să joace semifinala cu Anderlecht în 1986. Încă de la acel meci m-a atras atmosfera pe care galeriile o creau. Era ceva cu totul special, ceva pe care nu l-am mai întâlnit ulterior nicăieri. Îmi amintesc că ascultam, după 1990, casete înregistrate cu corurile unor “tifoserii” celebre care pentru mine “sunau” mult mai bine decât orice gen de muzică. Făcând o paranteză aici, vreau să-ţi zic că, fiind nevoit să stau în spatele uneia din porţi la două meciuri importante ale Stelei, nimic nu se compară cu senzaţia pe care ţi-o dau 30.000 de oameni cântând. Este ceva de neimaginat. Revenind la începutul anilor ’90, începand să merg cu regularitate în deplasări, am legat noi prietenii cu baieţii de vârsta mea care frecventau galeria la acea vreme şi cu care aveam multe în comun, în special fanatismul pentru club. Pentru a rezuma, m-a atras în principal atmosfera de pe stadion şi distracţia care era în deplasări.

– Înainte de apariţia influenţelor ultras, cum se manifesta galeria stelistă?
– Deşi este evident că nu exista o mişcare ultras, totuşi ceva influenţe erau chiar din timpurile când am început să frecventez galeria stelistă. Mă refer aici în principal la derby-uri când se puteau întâlni şi fumigene colorate şi steaguri de băţ (îmi aduc aminte chiar şi de un steag destul de măricel de peluză), confetti, aveau loc incidente serioase între suporteri (erau chiar la modă în acea vreme). Putem include aici şi mutarea galeriei de la tribuna II la peluză (Sud în primă instanţă, Nord mai apoi), ca de altfel şi deplasări “celebre”.

steaua coregrafie portul constanta

*semifinala de Cupa Romaniei, jucata pe stadionul lui Portul Constanta

– De unde v-au parvenit primele informaţii despre ultraşi şi cum percepeaţi voi pe atunci acest stil de suport?
– Hai să încep prin a-ţi spune părerea mea despre un ultras în general. Părerea mea este că ultras te naşti, nu devii. Eu nu cred că cineva poate deveni ultras doar învăţând nişte reguli pe care eventual le-a citit pe nu ştiu ce site italian. Chestia asta chiar trebuie s-o simţi, să ai un caracter compatibil cu aşa ceva. De aceea, revenind la întrebarea ta, eu cred că la noi a fost mai mult un fel de auto-educare sau cel puţin aşa o percep eu acum, la mai mult de 10 ani de atunci. Bineînteles că urmăream ca nebunii orice ştire (cât de scurtă), documentar, film sau revistă pe care puneam ochii referior la suporteri. Ţin minte că la un moment dat am văzut pe TV5 Europe, parcă, un reportaj făcut cu grupările PSG-ului. Eram fascinat. Să nu mai vorbesc de perioada în care se recepţionau la noi posturile Mediaset-ului care mai dădeau ştiri sau mici documentare despre suporteri. Le devoram pe toate. În afară de acestea, erau şi casetele video si audio primite de unii membrii AU de la ultraşi din alte ţări. Un moment de vârf l-a constituit apariţia în România a casetei video cu filmul “ULTRA’ “.

armata ultra

– Armata Ultra’. Spune-ne ceva despre cum aţi început, care au fost primii paşi şi cum au evoluat lucrurile cu grupul vostru.
– Armata Ultra’ a constituit un moment aparte în viaţa ultraşilor stelişti în general şi în a mea în special. Deşi eram mulţi prieteni care mergeam împreună în deplasări şi ne petreceam aproape toată ziua la magazinul Stelei din Brezoianu discutând despre fenomenul ultras din Italia (şi nu numai), totuşi nu formam un grup în adevăratul sens al cuvântului. Tocmai de aceea am hotărât împreună că era timpul să formăm un grup care să ne reprezinte atât ca nume cât şi ca mentalitate. Astfel, după numeroase discuţii, ne-am oprit asupra numelui Armata Ultra’, considerat de marea majoritate cel mai sugestiv pentru idealurile noastre. De aici am pornit pe un drum pe care, personal, îl consider unul plin de realizări (în nici un caz materiale), având în vedere posibilităţile care existau în acele vremuri. Exista totuşi un minus, mă refer aici la lipsa coregrafiilor, care de fapt erau singurele care ne lipseau din “arsenal” şi asta nu din cauza noastră. Însă, consider că ne-am revanşat prin acţiunile pe care le-am făcut prin forţe proprii, actiuni pe care nici un alt grup nu le-a făcut la nivelul la care le-am făcut noi (cel puţin la acea vreme), vezi steagurile de gard (AU, 100% AU, ARMATA, MAGICA STEAUA), mesajele pe care le făceam cu ocazia derby-urilor, “fumogenatele” colorate pe care dădeam şi ultimii bani din “alocaţia” părinţilor, fanzina editată (aşa “subţire” cum era ea), abţibilduri, chiar şi o tentativă de eşarfă, deplasările pe cont propriu atât în ţară cât şi în afară etc. Ca să nu mai vorbesc şi despre “spectacolele” pe care unii membrii AU le “dădeau” în afara stadionului.

– Care sunt cauzele pentru care Armata Ultra’ a dispărut?
– În momentul în care noi am format acest grup, l-am format pe anumite principii. Aceste principii nu includeau confundarea lui cu întreaga galerie a Stelei şi nici acceptarea lui Jean Pavel ca lider. La început ne-am considerat flataţi de faptul că numele nostru apărea prin toate ziarele dar, cu timpul, lucrurile au luat o cu totul altă turnură. Jean, deşi nu avea absolut nici o treabă cu AU însă fiind şeful galeriei Steaua, a fost catalogat de toată media ca fiind liderul AU, ceea ce în realitate nu s-a întâmplat niciodată. În acel moment am încercat o reorganizare (ARMATA ’99) care până la urmă s-a transformat în apariţia unui nou grup, BRIGADA XXL, în componenţa căruia se regăseau destul de mulţi membri activi ai fostei AU.

– Ai avut ocazia să asişti la multe meciuri internaţionale ale echipei tale de suflet. Care suporteri ai echipelor adverse ţi-au plăcut şi prin ce ţi-au rămas în minte?
– Dacă e să vorbim de meciuri disputate pe Ghencea, m-au impresionat destul de mult genoanii prin 1991. Deşi erau o mână de oameni, când începeau să cânte, acopereau galeria noastra. Plus că aveau câteva steaguri mari de băţ care m-au făcut să-mi doresc cu orice preţ să-mi confecţionez şi eu unul de acel gen. Au mai fost marseillezii pe care i-a menţionat şi bunul meu prieten Nicu Perifan, din aceleaşi motive pe care le-a descris el în interviul din primul număr al revistei şi nu în ultimul rând englezii pentru felul în care cântau, chiar dacă erau morţi de beţi. Dintre meciurile pe care le-am urmărit în străinătate, polonezii de la Widzew Lodz au fost chiar impresionanţi. Fondul sonor (colaborarea între peluza si tribune) era extraordinar, ca să nu vorbesc despre “sciarpatele” întregului stadion.

cotti club genoa steaua banner steag

*steag Cotti Club – Genoa – folosit de suporterii stelisti la incpeutul anilor ’90

– Povesteşte-ne despe câteva din deplasările memorabile la care ai participat.
– Fiecare deplasare are farmecul ei şi îţi rămâne întipărită în minte cu cel puţin o fază celebră. Luând un exemplu mai recent, deplasarea la Bistriţa de acum 2 ani a fost chiar memorabilă. Închipuie-ţi că a trebuit să călătorim inclusiv cu o rată distrusă care a fost depăşită la un moment dat şi de o căruţă!!! O altă deplasare mai specială pentru mine a fost cea de la Galaţi de 1 martie, de care a pomenit şi Nicu. Oricum, cam toate deplasările din anii ’90 au fost “celebre”. Erau vremuri în care în deplasări mergeau”puţini dar ultra’ ” (o dată la Cluj am fost doar 5 inşi), persoanele în uniformă nu existau decât pe stadion şi în care cea mai mare satisfacţie o aveai în momentul în care Steaua juca la un Iaşi, un Arad, Timisoara etc. Deplasările în străinătate nu au cum sa nu fie toate memorabile având în vedere că îţi petreci câteva zile pe drum (în Anglia a fost o săptămână) cu prietenii. Totuşi, deplasarea de la Lodz a fost un moment cu totul special pentru că am plecat doi inşi reprezentând AU, pe cont propriu, cu un tren care trecea prin Ucraina (“colegii” dinamovişti care au trecut prin această ţară cred că înţeleg de ce am ţinut să menţionez asta), întorcându-ne după aproape o săptămână pe drumuri. În momentul în care ne-a vazut la antrenamentul oficial, Stoichiţă (antrenorul secund din acea vreme) şi-a făcut cruce şi ne-a zis că nu suntem sănătoşi la cap că am venit până acolo, plecaţi de duminică (ajunsesem marţi seara). Acolo am intrat în vorbă cu câţiva “băieţaşi” din galeria lor care s-au purtat extraordinar cu noi. Pe lângă faptul că ne-au ajutat să găsim cazare bună şi destul de ieftină, au petrecut cu noi atât seara de dinainte cât şi cea de după meci în baruri. Faza tare a fost în seara de după meci, când ne-au dus la barul la care se strângeau ei după fiecare meci, unde ne-au făcut cunoscută celebra vodkă poloneză şi unde am învăţat expresia “do konca”, adica “până la capăt”, pe care trebuia s-o rosteşti înainte să pui gura pe pahar. După ce am băut şi am cântat toată noaptea, fiecare pe limba lui, am făcut o grămadă de poze şi ne-au condus la gară (cine mai putea). Şi uite aşa am ajuns acasă după un drum foarte obositor dar de care îmi aduc aminte oricând cu mare plăcere.

ultras

*deplasare Ultras

– În afară de Armata Ultra’ la ce alte iniţiative sau grupuri ultras ai participat şi ce au însemnat ele pentru tine?
– Aşa dupa cum ţi-am zis mai devreme, în 1999 am fondat împreună cu majoritatea membrilor activi ai fostei AU un nou grup, BRIGADA XXL, care ulterior a fuzionat cu un alt grup, formând actualul ULTRAS. Fiecare din aceste grupuri au reprezentat ceva special pentru mine. Despre AU ti-am povestit mai devreme. BRIGADA XXL, fiind un fel de continuare a AU dar la un nivel mai mic având în vedere numărul mai mic de membri, a reprezentat o perioada extraordinară în care ne petreceam tot timpul împreună, având şi câteva realizări pe plan ultras – mă refer la steagul grupării care şi acum a rămas în mintea tuturor ca fiind cel mai original din România precum şi la mesajele pe care le făceam, din nou din fonduri proprii. După care a urmat ULTRAS-ul, cu care am reuşit multe din ceea ce ne propuneam la începuturile AU, adică o coregrafie de grup, mesaje aproape la fiecare meci, steaguri de 2 bete şi multe altele, toate din fonduri proprii, devenind astfel “pain in the ass”-ul rivalilor, dovadă stând atenţia de care ne-am bucurat.

ultras lacatus

*cadou oferit lui Marius Lacatus (atunci antrenor la Otelul Galati) de membrii Ultras.

– Ce părere ai despre finanţarea galeriilor de către club? În ce măsură afectează aceşti bani organizarea şi independenţa galeriilor?
– Am pomenit eu mai devreme de o fanzina pe care am scos-o prin 1997. Chiar în acele pagini ţin minte că explicam că AU fusese formată ca o grupare de elită din care să facă parte numai cei care au Steaua în sânge şi care erau dispuşi să facă unele eforturi financiare (şi nu numai). Tot acolo ne
exprimam şi mândria că tot ceea ce realizasem era făcut numai prin forţe proprii. Fiind unul dintre cei care am promovat încă de la început ideea independenţei financiare faţă de club, îţi dai seama care este poziţia mea. Din păcate, însă, situaţia economică jenantă în care ne aflăm acum nu permite o independenţă financiară totală. De aceea, pot spune că accept ajutorul primit de la club când este vorba de coregrafii, ştiind foarte bine ce cheltuieli implică realizarea unui spectacol complet. Totuşi, vreau să-ţi zic că au fost câteva coregrafii care au fost realizate din fonduri proprii care mie personal mi-au adus o satisfacţie mult mai mare decât altele poate mai spectaculoase dar care au fost realizate cu ajutorul clubului. Însă n-aş fi absolut deloc de acord cu ceea ce am auzit că se întâmplă pe la alţii, adică clubul să aloce o sumă din care să se faca coregrafia şi să mai şi rămână ceva “mărunţis” îndeajuns de mult încât să se “îmbuibe” binişor câteva persoane. Mă întrebai cum afectează banii de la club organizarea şi independenţa galeriilor. O să mă refer numai la sumele primite pentru coregrafii pentru că, din câte ştiu eu, la Steaua nu se pune problema ca ultraşii să fie plătiţi de club. Organizarea nu cred ca este afectată, în condiţiile în care toată lumea are încredere în cei care “rulează” aceste sume. În schimb, independenţa este cea care suferă. Este clar că până la urmă ajungi să fii la mâna clubului şi acesta nu este un lucru bun pe termen lung. Sper ca în viitor să se schimbe situaţia şi, prin adoptarea altor solutii, să avem o putere financiară îndeajuns de mare încât să ne permitem să nu mai apelăm la club sub nici o formă.

– Care ani consideri ca au fost mai frumoşi din puncul de vedere al spiritului ultras: cei de început sau cei de acum ?
– Nici nu există comparaţie. Înainte (la începuturi) era mult mai frumos. Este adevărat că acum lucrurile au evoluat, există infinit mai multe posibilităţi, numărul celor care se implică în mişcare(dacă nu e prea mult spus) este mai mare însă, fără a vrea să jignesc pe nimeni, calitatea este net inferioară şi de aici fiecare poate să înţeleagă ce vrea. Totuşi, e de ajuns să te uiţi la cât se cearta membrii aceloraşi galerii (uneori chiar şi ai aceloraşi grupări) şi îţi dai seama despre ce vorbesc. Acum câţiva ani nu se punea problema decât a discuţiilor constructive în contradictoriu. Aş putea spune că, după părerea mea, mişcarea ultras la noi a evoluat în acelaşi sens ca şi fotbalul în general în lume. Mă refer la faptul că din afară dă bine (se fac coregrafii, deplasări, se confecţionează steaguri, lumea cântă – în cazul mişcării) dar dacă stai şi analizezi dinăuntru, ajungi la o cu totul altă concluzie. Subliniez că mă refer aici la galeriile mari în general, nu la Steaua în particular.

micutu armata ultra ultras

– La Steaua, ca în majoritatea peluzelor din România, numărul ultraşilor adevăraţi este foarte mic. Care crezi că sunt cauzele? Ce crezi că trebuie făcut pe viitor?
– Cauzele sunt multiple. Putem vorbi aici atât despre ultraşi care nu mai frecventează peluza cât şi despre absenţa “noului val”. În prima categorie (vorbesc aici despre ce s-a întâmplat la Steaua) intră băieţii cărora “nu le-a convenit ceva” în PeluzaNord, preferând o delăsare manifestată ori prin absenţa de la meciuri, ori prin refuzul de a se mai implica în diverse acţiuni. Tot aici intra şi cei care au considerat că au ajuns la o vârstă şi/sau statut care nu le mai permite să fie confundaţi cu “puştii” sau “huliganii” din peluze (aici mass-media, care ne cataloghează astfel, poartă o vină foarte mare după opinia mea), mutându-se la tribunaI sau aII-a. Cât despre “noul val”, ţi-am mai spus părerea mea: mentalitatea ultras ori o ai ori n-o ai. Aşa ceva nu se învaţă pe drum. Degeaba încerc eu să-mi conving nu ştiu ce prieten că viaţa de ultras îţi dă satisfacţii extraordinare când el de fapt nu înţelege cum puteam -şi încă mai pot- să-mi pierd zilele (de multe ori şi nopţile) vopsind steaguri sau să călătoresc zeci de ore pentru a susţine echipa iubită. Revenind, “tineretul” român preferă ca, în loc să facă lucrurile pe care le-am menţionat eu mai sus, de exemplu, să-şi cheltuie banii prin cluburi sau pe cine ştie ce “echipamente” gen mobile scumpe sau “ţoale” de milioane bune. Cu toate acestea, am observat totuşi în ultimul timp destui băieţi care chiar pun suflet în ceea ce fac legat de mişcarea ultras şi pot doar să sper că ei vor continua ce am început noi, reuşind poate să atragă cat mai mulţi “adepţi”. Aceasta nu se poate întâmpla însă decât după ce peluzele vor fi curăţate de ţărani şi materialişti.

– Care ar fi cel mai bun şi cel mai prost moment din activitatea ta de ultras?
– Cel mai bun moment cred că l-a reprezentat de fapt perioada “underground” a AU, când până şi Jean ne întreba “Şi voi, ăştia de la AU, ce vreţi?”. Iar la cel mai prost moment aş încadra dezamăgirea provocată de unii prieteni care au uitat cu desăvârşire (încălcat) principiile de la care am (au) pornit, preferând să se “murdărească” cu ceva “verzişori”.

– Ce înseamnă după tine a fi ultras?
– A fi ultras înseamnă, în accepţiunea mea, în primul rând să faci o grămadă de sacrificii. Nu stau acum să le enumăr pentru că cei care “lucrează în branşă” ştiu despre ce vorbesc. Pentru a rezuma, viaţa unui ultras se învârte în jurul echipei pe care el o susţine şi în jurul grupării din care face parte. Un ultras face tot ce-i stă în putinţă, cu mijloacele pe care le deţine, pentru a purta echipa iubită spre victorie şi pentru a apăra atât culorile clubului cât şi onoarea grupului său.

– Ai vreun sfat pentru ultraşii români?
– Nu ştiu cât de în măsură sunt eu să dau sfaturi, dar le-aş recomanda să caute să fie toţi prieteni buni între ei (mă refer la ultraşii de aceleaşi culori, bineînţeles), să fie independenţi, să ia atitudine de fiecare dată când este nevoie şi să nu se gândească la ce poate face clubul pentru ei ci invers.

Advertisements

Tags: , , , , , , , , ,


%d bloggers like this: