Modelul ultras

articol din Dilema veche nr 54/2004 – Adrian BEIU

Adrian Beiu este doctorand la Université Libre de Bruxelles şi pregăteşte o lucrare de doctorat pe tema galeriilor de fotbal din România.

Pentru o parte din cei ce vin pe stadion, spectacolul sportiv trece pe un plan secundar. Ei vin să-şi încurajeze echipa prin diferite metode: cîntece, bătăi ritmice din tobe şi din palme, folosirea de fumigene, petarde şi torţe şi prin metoda cea mai costisitoare, dar şi cea mai spectaculoasă – crearea de coregrafii. Aceşti suporteri sînt suporterii ultra.

Suporterii ultra sînt organizaţi în grupuri. În interiorul unei galerii din România, există în jur de zece astfel de grupuri. Membrii unui astfel de grup plătesc o cotizaţie lunară, iar deciziile privind activitatea grupului sînt luate într-un mod democratic – prin vot egal. Trebuie făcută încă de la început o distincţie clară: suporterii ultra nu reprezintă ansamblul galeriei unui club, ci numai o parte a acesteia – nucleul ei dur şi liderii ei de opinie. De altfel, galeriile au o ierarhie foarte clară, conformă unei structuri piramidale.

Ierarhii

Pe prima treaptă se găsesc persoanele care vin în peluza galeriei, pentru că aici biletul este mai ieftin, sau persoanele care doresc să încurajeze echipa dar care nu fac parte dintr-un grup organizat. Aceste persoane nu au nici un rol de decizie în ceea ce priveşte galeria. Ei trebuie să se conformeze deciziilor liderilor – deciziile suporterilor ultra. Aceste persoane sînt, de fapt, nişte pseudo-ultra şi pentru că ei se comportă aşa numai pe timpul meciului.

Pe cea de-a doua treaptă a piramidei se găsesc suporterii ultra. Ei reprezintă liderii de opinie ai galeriei – modelul ce trebuie urmat de ceilalţi suporteri. Ei au un rol de decizie în interiorul galeriei iniţiind diverse forme de încurajare – cîntece, aprinderea de torţe sau realizarea unor coregrafii.

Pe ultima treaptă a piramidei se află liderii galeriei. Aceştia provin şi ei din rîndurile grupurilor ultra. Ei sînt cei care iniţiază în majoritatea timpului cîntecele sau aprinderea de torţe, de fumigene. Ei sînt liderii carismatici ai peluzei.

Modul ultra de susţinere a echipei favorite a apărut în Italia la sfîrşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70. S-au deosebit încă de la început prin modul lor specta-culos de încurajare a favoriţilor. Acest model de susţinere a echipei favorite a combinat cîteva modele de suporterism deja existente în acea epocă: modelul ita-lian – existenţa unor steaguri de pus pe gardurile stadioanelor sau de fluturat, cel brazilian – folosirea de torţe, de fumigene şi de petarde şi cel englez – crearea de efecte optice cu ajutorul fularelor şi repetarea aproape obsesivă a cîntecelor.

Este greu de găsit o definiţie exactă şi completă pentru acest model de sprijinire a echipei favorite. Ideea generală este că echipa trebuie încurajată mereu, indiferent de locul ei în clasament sau de felul în care joacă. De asemenea, adversarii trebuie intimidaţi prin orice mijloace, inclusiv prin violenţa fizică. Această dorinţă de a-i intimida pe adversari se vede şi din faptul că majoritatea grupurilor ultra au nume dure, războinice sau care fac aluzie la mişcări politice extremiste, de stînga sau de dreapta.

În plus, suporterii ultra trebuie să fie total independenţi faţă de club (deziderat care începe încet-încet să fie aplicat şi la noi) şi să fie originali. Acest lucru înseamnă că un grup care copiază, de exemplu, coregrafia realizată de alt grup îşi pierde foarte mult din prestigiu.

Tineri şi licenţiaţi

Primii care au fost atraşi de acest stil de sprijinire a echipei au fost tinerii cu vîrste între 15 şi 25 de ani. Acest fapt este normal, dacă ne gîndim că acest stil este prin definiţie un stil rebel. Pentru un tînăr, faptul că el se poate reprezenta social ca un ultras, deci ca un rebel care nu se supune nici unei reguli, constituie o atracţie foarte mare. Astfel el iese din conformismul monoton specific vîrstei sale pentru a intra în rîndurile unor rebeli contemporani.

Contrar ideii generale, liniştitoare, că suporterii radicali provin din medii defavorizate, puţin educate, printre ultraşi găsim un mare număr de persoane cu studii superioare – terminate sau în curs. Astfel, studiile efectuate de Dal Lago şi Moscati în Italia au arătat că la Milano şi la Bergamo nivelul mediu de educaţie al ultraşilor este superior mediei italiene la această categorie de vîrstă. Acest lucru se poate explica prin momentul de apariţie a grupurilor ultra – în 1969, imediat după revoltele studenţeşti din Europa. Putem presupune că există o legătură între aceste două elemente, legătură ce a făcut ca încă de la început să găsim un număr mare de studenţi în rîndul grupurilor ultra.

Acest nivel relativ ridicat de educaţie al ultraşilor îl întîlnim şi în România. Astfel, în urma unei anchete efectuate personal în rîndul ultraşilor marilor echipe bucureştene, Dinamo, Rapid şi Steaua, din cei 182 de suporteri chestionaţi 37,3% au declarat că au studii superioare.

Apartenenţa la acest nivel înalt, elitist, poate oferi o explicaţie pentru faptul că suporterii ultra devin uneori violenţi. Sentimentul natural de rebeliune al studenţilor – împotriva guvernului, poliţiştilor etc. s-a transferat pe stadion. Inamicul principal nu mai este sistemul, ci echipa adversă. Şi, cum suporterii se identifică şi sînt identificaţi cu echipa pe care o susţin, este clar că adversarii devin nişte duşmani de temut.

Toate drumurile vin de la Roma

Modelul ultra s-a răspîndit aproape în toată Europa începînd cu anii ’80, în special după campionatul mondial de fotbal din 1982 găzduit de Spania, unde suporterii europeni au avut ocazia să intre în contact direct cu ultraşii italieni. Primele grupări ultras din afara Italiei au apărut în Spania şi în Franţa. După 1985, acest model s-a răspîndit şi în fosta Iugoslavie, Grecia şi Portugalia.

Larga răspîndire a acestui model a făcut ca, la ora actuală, în Europa să existe două modele de suporterism: cel nordic, de sorginte engleză şi cel sudic, cel italian. Graniţa dintre aceste modele devine însă din ce în ce mai puţin vizibilă, dar nu pentru că cele două modele s-ar influenţa reciproc, ci pentru că cel italian tinde să-l acapareze pe cel nordic. Acest lucru se datorează în special dezvoltării exponenţiale a Internetului care a înlesnit contactele între suporterii din toate colţurile Europei. Dacă pînă la mijlocul anilor ’90 modelul ultras putea fi găsit numai în ţările mai sus menţionate din sudul Europei, acum îl putem găsi atît în fostele ţări comuniste (inclusiv România), cît şi în ţări care tradiţional se aflau în aria de influenţă a modelului nordic. Există, de exemplu, grupări ultras chiar şi în Suedia.

Mişcarea ultra românească are o istorie relativ scurtă, deoarece înainte de 1989 regimul comunist a făcut imposibilă existenţa unei forme de organizare rebelă şi nonconformistă a suporterilor. A existat totuşi şi în acea perioadă un steag pe care scria Ultras Rapid.

Putem vorbi de grupuri ultra româneşti de-abia de la jumătatea anilor ’90. Influenţa italiană este evidentă şi se manifestă în toate modalităţile prin care ultraşii români îşi încurajează echipa favorită.

În primul rînd numele grupărilor ultras româneşti: Nucleo, Gruppo Apparte (care nu mai există acum) pentru suporterii stelişti; Nuova Guardia, Tifosi Ultra pentru suporterii dinamovişti; Legione Granata, Ultras Unione pentru suporterii rapidişti; Sezione Ultra pentru suporterii Universităţii Craiova sau Commando Ultra Viola Curva Sud pentru suporterii Politehnicii din Timişoara.

Există şi alte tipuri de influenţă în ceea ce priveşte numele grupărilor ultras româneşti: engleze sau germane. Numele germane sînt alese pentru a da grupului o imagine radicală, neo-nazistă. Cele mai multe nume engleze sînt nişte nume folosite şi de suporterii italieni. Este vorba, deci, de nume care din punct de vedere etimologic sînt englezeşti, dar care din punct de vedere al locului de unde probabil au fost preluate sînt italieneşti. Spre exemplu Fighters – un grup nou format de suporterii dinamovişti este şi numele unei grupări celebre a suporterilor Juventusului din Torino, grup creat în 1977.

O a doua modalitate prin care suporterii italieni îi influenţează pe cei români o regăsim dacă observăm cîntecele ultraşilor români: aproape toate sînt inspirate din cele dedicate suporterilor italieni. Este vorba de preluarea liniei melodice şi adaptarea ei la realităţile româneşti.

Bineînţeles că şi aici găsim cîntece care nu sînt italiene, dar care sînt cîntate şi pe stadioanele din această ţară: Yellow Submarine, Guantanamera sau La Marseillaise. Şi aici este vorba de asumarea unor elemente non-italiene printr-o filieră italiană.

Al treilea mod este cîntarea unor melodii în italiană. Nu mă refer aici la folosirea universalului Forza! (Haide!), ci la existenţa unor melodii cîntate integral în italiană. Suporterii dinamovişti cîntă la fiecare meci – Avanti, avanti, avanti Bianco-Rossi, în timp ce suporterii stelişti cîntau pînă acum cîţiva ani Forza Steaua/ Vinci per noi.

În România, influenţa italiană este deci hotărîtoare. Această influenţă este atît de puternică încît nu putem încă vorbi de crearea unei specificităţi româneşti a acestui fenomen. Au început, totuşi, în ultimii ani să apară încercări timide de a da o notă românească acestui fenomen, manifestate în special prin apariţia unor grupări cu nume româneşti.

Advertisements

Tags: , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: