Interviu cu Napoli, ultras al Politehnicii Timisoara

interviu luat in martie 2006, apărut în nr.1 din revista Suporter. Puteţi citi un alt articol cu “interlocutorul” nostru, luat de Novopress, aici.

Acei oameni minunaţi şi peluzele lor colorate

Această secţiune a revistei are formatul unui interviu, luat unui suporter (în fiecare lună altul) cu vechi ştate în peluzele din România. Pentru primul număr… Napoli(Politehnica Timişoara)

– Salutări din partea revistei noastre pentru un vechi “combatant” al stadioanelor. Spune-ne câteva cuvinte despre tine.

– Am 27 de ani şi sunt în galeria Politehnicii din 1992, colegii de galerie îmi spun “Napoli”. Am facut parte din conducerea CVUCS încă de la înfiinţarea acesteia din 1995. Militez in gruparea “Drojdierii” pe care am înfiinţat-o în 2002, an în care au apărut mai multe grupări în peluza sud, grupări ce acţionează individual dar sunt şi în continuare strâns legate de CVUCS.

– Când ai fost prima oară pe stadion? Cum ai prins “microbul”galeriei?

– Ha-ha… eram foarte mic şi am fost dus la stadion de bunicul meu (mare polist) care avea obiceiul să stea la tribuna a II-a, nu departe de galerie (în acele vremuri, galeriile erau amplasate la tribuna II-a  pe centru.) şi tot de mic îmi doream să merg la galerie să încurajez echipa. Dar aşa ceva nu se putea pe atunci pentru că galeria Politehnicii era un grup elitist din care făceau parte mulţi studenţi şi nu permiteau pătrunderea copiilor în galerie, cum, din păcate, se întamplă azi prin anumite părţi… oricum amintiri cu galeria lui POLI am încă de prin 1986- pt. că, chiar dacă nu intram în “ţarcul” rezervat galeriei,  stăteam în imediata apropriere a acesteia şi îi ştiam după numele mic sau porecle pe aproape toţi membrii galeriei.

– CVUCS. Cum a început totul?

– Galeria Politehnicii Timişoara a trăit în ultimi 20 de ani patru momente importante, clare  şi distincte. Primul ar fi galeria lui POLI dinainte de ‘89 cu studenţi si foşti studenţi dar şi alţi polişti adevăraţi care au rămas (o parte din ei) şi până în ziua de azi. Era o perioadă în care erai amendat şi arestat dacă o înjurai pe Dinamo (duşman tradiţional al Timişoarei), cu alte cuvinte, erau momentele în care nu te puteai desfăşura aşa cum ar fi trebuit, cu toate că modele existau, îndeosebi cele reprezentate de galeriile din fosta Yugoslavie. A urmat galeria de dupa 1989, “Commando Poli” probabil cea mai impunătoare dintre ele cu toate ca nu a fost mediatizată cum sunt azi galeriile… avea ca model galeriile britanice (stiţi la ce ma refer), cu un uşor iz de balcanism (pirotehnia), dar a fost distrusă şi redusă la tăcere în urma incidentelor de la meciul cu Universitatea Craiova din 26 mai 1991, etapa a 29-a. (aş dori să revin asupra structurii acestei galeri şi asupra momentului 26 mai 1991 în alt număr al revistei). CVUCS 1995-1999: era prima oară când se luau în calcul principiile ultras, asa cum erau ele cunoscute, copiate rând pe rând de la tifoseriile de afară. Chiar şi denumirea este un plagiat dupa galeria Romei.

În fine, şi momentul actual: peluza sud (dupa trecerea aek bucuresti la Timişoara) în care CVUCS are un rol coordonator(oare?) în faţa brigăzilor. Brigăzi, care spre deosebire de CVUCS, au membrii activi.

Oricum, în 1995, CVUCS a apărut ca o nevoie de înnoire a galeriei alb-violete, odată cu schimbarea de generatii în peluza sud. La iniţiativa lui Adi Stanciu şi Alin Boldura şi cu ajutorul altor băieţi adevăraţi ai Timişoarei s-a format acest prim grup ultra’ din Timişoara. A fost o perioadă fantastică, cu coregrafii, cântece şi chiar dacă n-o să-ţi vină să crezi s-a ajuns la un grup de cam 500 de persoane. Şi, culmea… era şi unit. Eram nişte băieţi care doream să facem ceva cu adevărat unic pe cenuşiul stadioanelor româneşti. Şi am şi reusit… în oarecare măsură.

-Care sunt amintirile cele mai plăcute legate de CVUCS?

– Sunt foarte multe momente plăcute… cum ar fi coregrafiile de la meciul cu Dinamo (1995-1996) sau de la meciul cu Steaua (1996-1997), deplasarea de la Severin (meci cu Ştiinta), au fost destule…implicarea colectivă în pregatirile unui meci important au făcut ca toate aceste meciuri să fie extraordinare.

Ştii, de fapt cred că a fost cea mai frumoasă perioadă pentru că totul se făcea cu contribuţia ultraşilor, erau puţini sponsori sau prea neînsemnaţi. Contribuţia majoră era a suporterilor care făceau coregrafia în proporţie de 80%. Astăzi nu mai e aşa, materialele vin gata tăiate şi împachetate, gata vopsite… înainte totul trebuia creat… cred ca asta a făcut mai specială acea perioadă şi cred că şi unitatea s-a bazat mult pe munca asta, cot la cot.

-Pe scurt, care a fost situaţia ce a dus la renunţarea din partea galeriei a susţinerii echipei în divizia B?

– Nu pot să zic că s-a renunţat.. dar toată conjunctura a făcut să dispară lumea şi suporterii de la stadion. Hai să o luăm cronologic. În 1997-98 am evoluat în B cu o conducere nouă şi nu eram nici departe dar nici foarte aproape de promovare. Oricum, speranţe am păstrat şi în 1998-99, când am ratat la mustaţă. Mai apoi s-au schimbat anumite lucruri la clubul nostru şi am reuşit să retrogradam din divizia B în 2000, dar a venit un investitor străin (Claudio Zambon), care a cumpărat locul în divizia B de la Dacia Pitesti şi lucrurile începeau să meargă mai bine…la început chiar a mers… dar mai apoi… a început batjocura la adresa jucătorilor, antrenorilor şi publicului banaţean… şi asta e un subiect care ar umple vreo trei pagini de revistă deci nu voi insista. Dar tot nu cred că galeria a renunţat. Chiar şi când am rămas cu juniorii dupa ce Zambon a plecat cu toată echipa în plin campionat am fost în numar de 150 alături de juniorii de 17 ani ai Politehnicii în meciul pierdut cu 7-0 la Arad în faţa UTei. Dar e drept că au existat meciuri (nu multe!) în care pe impunătorul nostru stadion au fost mai puţin de 50 de persoane!!!

– Daca ar fi să faci o comparaţie între perioada veche şi cea de acuma , şi totodată între generaţia veche de ultraşi din Timişoara şi cea tânără, care ar iesi în avantaj, după tine, şi de ce?

– Nu ştiu daca se poate face o comparatie daca ne referim la CVUCS de atunci si peluza sud de acum… s-au schimbat un pic datele problemei, dar nimic altceva, de fapt cei care au pus bazele commando-ului violet şi nu mai sunt astazi în peluză, stateau poate mai rău la capitoul ultra decât cei de acum, în schimb de un lucru sunt sigur: erau mai polişti. Dar acutizarea acestui fenomen a cam prins toată ţara…. noroc că totuşi brigăzile mai vechi sau cu ultraşi mai vechi ţin să reînnoiască ataşamentul faţă de echipă în sânul peluzelor (Doamne ajută!).

Iar dacă vrei să fac o comparaţie Commando Poli şi CVUCS adevărul e că primii erau mai mult hooligans decât ultra dar într-un fel era de înteles pentru că era perioada imediat dupa revoluţie şi era vorba de suporterii oraşului care a început revoluţia. Dar cu adevărat în avantaj ar fi prima Commando Poli: exprimarea era mult mai liberă. Iar aceasta e cea mai importantă caracteristică a fenomenului ultra’.

– Cum vezi pe viitor fenomenul ultras de la noi din ţară?

– M-aş rezuma la ultras ca individ. Eu cred că anii următori vor scoate la iveală în ţara noastră un ultras de calitate, mai matur, cu mai multe responsabilităţi, cu toate încercările şi nedumeririle lăsate în spate. Ce mai! un ultras care ştie să facă diferenţa între adevăr şi fals şi va cunoaşte ţelul grupului din care face parte şi-l va pune în faţa “imaginii” şi a pretenţiilor proprii. Eu cred că sunt destui ultraşi de calitate în diverse grupari şi la ora aceasta. Şi cred că procesul de “maturizare” va cuprinde rapid toată suflare ultras din ţara noastră. Un alt aspect important ar fi media de vârstă. Începem să ne apropiem de ţările cu tradiţie ultras, începi să vezi şi la noi pe stadion ultraşi de 30 de ani…

– De unde a pornit prietenia cu Rapid şi ce viitor are ea?

– Şi despre aceasta realizare a galeriei noastre aş dori să vorbesc mai pe larg într-un alt număr al revistei. Poate chiar în paralel cu un suporter rapidist.

Prietenia noastră cu Rapidul a fost efectul unei necesităţi. Aceea de a te uni cu cei egali în suferinţa ta. Şi aici mă refer la abuzurile făcute de copii din flori ai comunismului, Steaua şi Dinamo, abuzuri care s-au acutizat odată cu sfârşitul anilor ‘70. Momentul oportun l-a consemnat finala din 1980, Poli-Steaua în care am fost “dublaţi” şi de un contingent de suporterii vişinii. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la finala din 1982 cu Ştiinţa. Este poate cel mai important lucru realizat şi păstrat peste decenii de galeria alb-violetă. E adevarat că în ultimul timp au existat şi sincope în prietenia noastra (îndeosebi după 2002, au existat câteva măgării din partea unor aşa -zişi suporteri ai noştri). Dar prietenia cu rapidiştii va dăinui. E una din cele mai frumoase moştenirii primite de la  suporterii violeţi ce au militat înaintea noastră.

– Lupta împotriva abuzurilor forţelor de ordine… Cum crezi că trebuie procedat?

– Nu avem, din păcate, o legislaţie corespunzătoare. Momentan, la noi în ţară, se practică teroarea la cel mai ridicat nivel, culmea, chiar în domeniile cele mai nevinovate. Bine că marii corupţi ai ţării au parte de regim preferenţial.

E greu de luptat împotriva forţelor de ordine…chiar nu ştiu ce se poate face… dar cred că prima oară trebuie să ne uităm în ograda proprie să nu sărim calu’-chiar deloc. Iar mai apoi… nu stiu, variante s-au mai spus dar… ar fi bine pentru început să existe un organ de control sau de monitorizare cum au cei din presă… “suporteri fără frontiere” şi foarte mediatizat. Acţiunile unite şi manifestaţiile sunt bune dar cam fără efect. Chiar cred că ar trebui să existe o emisiune TV în care să fie prezentate toate abuzurile…

– Din păcate naţionala României nu beneficiază de aportul unei sustineri ultra’ prea constantă. Cum se poate remedia pe viitor acest lucru?

– Odată cu maturizarea ultrasului, care după cum am amintit deja e în plin proces, se va remedia şi acest aspect. Şi mai mult decat atât, chiar îi invit pe toţi să facem o grupare ultra’ la nivel de ţară şi SĂ-I SPARGEM PE TOŢI! Mai ales că în urma tragerii la sorţi chiar ar fi oportună crearea cât mai rapidă a unei astfel de grupări, masivă şi formată din ultraşii grupărilor din ţara noastră.

– Ce ne poţi spune despre grupul din care faci parte, Drojdierii?

– Acest răspuns l-am mai dat şi cu alte ocazii… Brigada “Drojdierii” este un grup de prieteni din rândul suporterilor clubului POLI. Aş putea aminti de sezonul 1995-1996 când cred eu că s-a legat prietenia între primii zece membrii ai brigăzii fondate în 2002, cărora s-au mai alăturat încă pe atâţia membrii. Nu cred că e cineva care să spună că “Drojdierii” este un grup radical, ci este o grupare agresivă dar care exclude violenţa nejustificată. “Drojdierii” este jargonul pentru beţivani. Ştiam că numele brigazii va trebui sa fie unul care să ne reprezinte şi foarte important era să fie în limba română (pentru a da o palmă pseudo-ultraşilor din Bucureşti şi din restul ţării, care folosesc cu precădere denumiri în italiană). Cand criza găsirii numelui devenise tot mai acută, am fost salvaţi de şeful CVUCS, Alin Boldura, care mi-a spus la finalul unei şedinţe: “bine că poţi să stai toata ziua cu drojdierii tăi, dar iţi e greu să vii joi la şedinte”.

Despre necesitatea organizării suporterilor în brigăzi s-a tot vorbit. Cert este că e mult mai uşoară colaborarea în peluză, între mai mulţi suporteri, atunci când aceştia sunt organizaţi la crearea unei coregrafii sau a punerii la punct a unei deplasări. Spun asta pentru că majoritatea grupurilor sunt formate din prieteni, din indivizi ale căror atitudini sunt asemănătoare.

-Timişoara e, poate, printre singurele exemple de patriotism local din România. Ce înseamna pentru tine Timişoara?

– Părerea mea ca patriotismul local ar trebui să existe în orice colţ al ţării noastre. Şi cred că el există. Nu trebuie să depăşească sau să-l concureze pe cel naţional. Dar ştiu şi la ce te referi: a fost prost înţeles la Timisoara. Şi ai dreptate… s-a exagerat şi unii au cam luat-o pe arătură. Dar să nu uitaţi că aici în Timişoara avem bănăţeni adevăraţi, iar bănăţenii sunt români adevăraţi!

Pentru mine, Timişoara e orasul în care m-am născut, e cel mai frumos oraş din lume, e oraşul florilor, e orasul în care trăiesc în pace şi armonie cele mai multe şi variate etnii, deci naţionalism-da, şovinism-nu.

E leagănul fotbalului românesc. E oraşul pe care nu vreau să-l părăsesc niciodată. E oraşul în care joacă cea mai asuprită şi mai osândită echipă de fotbal. De fapt, de aici a pornit şi opozitia faţă de Bucureşti.

– Ultras: te naşti sau devii?

– Devii… ar fi greu de crezut ca te naşti cu toate însuşirile, cu acea trăire lăuntrică… cred că nativ nu poţi avea nici dragostea pentru fotbal, pentru ca şi asta ţine de educaţie… nativ poţi avea doar un spirit de luptător sau de aventurier dar cam atât…

– Un mesaj pentru cititorii revistei….

– Să rămână fideli fenomenului dar mai ales să fie perseverenţi în militanţa lor. În fond şi la urma urmei, cei mai mari duşmani ai fenomenului nu pot să ne faca altceva decât să ne dea amenzi, să ne vorbească de rău în presă sau să ne arate cu degetul că suntem vinovaţi că n-a bătut echipa; Şi hai să fim sinceri, e atât de puţin…

Advertisements

Tags: , , , , , , , , , ,


%d bloggers like this: