Sustineti echipa locala!

din revista Suporter nr.2-2006

sustine echipa locala de fotbalE vorba de o iniţiativă a suporterilor europeni împotriva cluburilor bogate şi cosmopolite: “support the local football team” – “SUSŢINE ECHIPA LOCALĂ DE FOTBAL“. E adevărat că iubirea echipei nu are graniţe geografice, dar nici nu poţi fi suporter înfocat al unei echipe care nu te reprezintă şi să nu-mi spună mie cineva că te reprezintă Steaua când tu eşti din Suceava sau din Hunedoara. Hai sictir!” spunea cândva dragul nostru fost şi, sperăm noi, viitor colaborator, Napoli.
Fotbalul nostru bolnav are într-adevăr nevoie de suporteri, nu doar la echipele de prima ligă ci şi la cele din diviziile inferioare. O să-i lăsăm in continuare pe cei care încearcă să îşi susţină echipele locale să ne prezinte propria viziune asupra acestei iniţiative.

Bogdan Bolocan – Piteşti : “Fiind născut şi crescut în Argeş nu puteam să îmi aleg decât o singură echipă: FC Argeş. Chiar dacă acum nu are performanţe comparabile cu cele ale bucureştenelor, nu îmi este ruşine, ba, din contră, sunt mândru de clubul pe care îl susţin. Nu pot însă să îi înţeleg pe suporterii din Piteşti şi din judeţ care au ales alte cluburi, asta în condiţiile în care mulţi dintre ei nici nu ştiu unde se află stadionul celor cu care ţin. Nu mi se pare normal acest lucru, să ai echipa de fotbal în oraş şi tu să ţii cu una din alte părţi, este ca şi cum ţi-ai trăda propria familie. Am văzut suporterii lui Boro care au venit la Bucureşti, pentru a-şi susţine favoriţii, au dat dovadă de un ataşament ieşit din comun chiar dacă echipa lor este una mică, cu performanţe mult sub ale celor cu renume din Anglia. Pentru ei nu a contat performanţa, a contat să fie alături de cei ce reprezintă oraşul lor şi asta mi-a plăcut cel mai mult. Atitudinea lor ar trebui să dea de gândit multora. Oricum, indiferent de ceea ce s-ar întâmpla nu voi putea să susţin decât clubul din oraşul meu natal.”
Bogdan – Black-White Miners – Petroşani : “Susţineţi-vă echipa locală! La noi, la Petroşani, ca şi în majoritatea oraşelor mai mici din ţară, patriotismul local e pe cale de dispariţie. Orice echipă care este puţin scoasă în evidenţă de mass-media imediat îşi găseşte noi «suporteri». Însă, aceşti suporteri sunt de un campionat, maxim două. Sezonul acesta a fost cazul CFR-ului cât timp a jucat în cupa Intertoto şi, mai apoi, Timişoara. «Suporterii» îşi susţin echipele 2-3 meciuri până când echipa începe să piardă. Suporterul român vrea doar victorii, la fiecare înfrângere trebuie să fie vinovaţi şi trebuie schimbat ceva. Dacă nu se schimbă nimic la echipă, îşi schimbă ei echipa. Se îndreaptă spre o echipă de top ca Steaua, Dinamo sau Rapid. Probabil au mulţumirea că echipele din Bucureşti au mai multe victorii. Patriotismul local lipseşte suporterului român, asta şi datorită mass-mediei ce promovează doar 3 echipe, mai nou şi Timişoara.”
Claudiu – Ultras FC Sibiu: “De ce vine prea puţină lume pe «Municipal» la meciurile lui FC SIBIU? De ce prea multă lume din Sibiu ţine cu Steaua, Dinamo, Rapid şi nu cu FC Sibiu? Ar trebui să dau vina pe acea perioadă când Sibiul nu avea echipă nici măcar în divizia C. Era normal ca fiecare să se ataşeze de echipele din capitală. În ceea ce priveşte publicul redus de pe «Municipal», trebuie să dau vina pe mentalitatea sibienilor care preferă să stea acasă atunci când echipa merge rău, şi nu vin la stadion să-şi arate indignarea faţă de acţiunile conducerii, preferând să stea să înghită tot. Rămân cu nostalgia sezonului perfect în divizia C când eram constant 100 în peluză, ultimele meciuri din sezonul trecut în divizia B, când stadionul era aproape plin, când visam că vom juca în divizia A. Mă uit acum şi văd 10 oameni în peluza dintre care 5 stau jos şi mănâncă seminţe. Trecem printr-o perioadă foarte dificilă, suntem din nou în divizia C, iar FC Sibiu nu mai atrage deloc lumea la stadion. O mână de oameni în peluză încearcă să-şi expună gândurile al căror impact parcă e zero. E strigător la cer cum un oraş ca Sibiul are o echipă care se află pe ultimul loc în divizia B, cum fotbalul în Sibiu a rămas pe locul 2 în pofida baschetului. Urmează o adevărată provocare pentru noi: sezonul viitor în C.
Mihai – Dorobanţii – FC Vaslui: Despre echipa locală – orgoliu local
“Care orgoliu? Abia dacă găseşti vreo 10 peluze în România care ştiu ce e ăla şi îşi susţin echipa locală indiferent de poziţia ocupată în clasament. Aceste peluze nu împărtăşesc criteriul de susţinere a marii majorităţi a românilor, acela că trebuie să susţii o echipă ce joacă bine, o echipă care câştigă mai tot timpul şi, totodată, are şi o oarecare istorie în spate. Istoria se creează, şi, dacă eşti unul din ăia care nu vor totul de-a gata şi ai ajuns la o oarecare vârstă când ai realizat că de fapt ca tatăl tău te-a influenţat când erai mic, cumpărându-ţi materiale cu vreo echipă de prin capitală, trebuie să ajuţi şi tu la ridicarea peluzei şi implicit la ridicarea echipei locale.
Tot timpul ne întrebăm de ce fenomenul ultra’ e aşa scăzut la noi ? E simplu: dacă dintr-un oraş pe 30% nu îi interesează, alţi 50% sunt susţinători la televizor ai granzilor campionatului, restul de 20 de procente fac şi ei ce pot pentru a se menţine pe linia de plutire. Asta e mentalitatea românului: vrea totul de-a gata. Nu ai să vezi prea mulţi care au echipe preferate prin divizii inferioare, iar aceştia când o să fie întrebaţi de «românul standard» cu ce echipă ţin, imediat o să vină cea de-a doua: «… nu mă, din divizia A?» Când lumea nu o să mai muşte la îndoctrinarea presei româneşti care face abuz înăduşindu-te pe toate paginile doar cu echipe care au avut un oarecare parcurs european sau când lumea o să înţeleagă că fotbalul e mai mult decât acel joc cu balonul, fenomenul ultra’ o să intre şi la noi în normalitate. Aici trebuie să intervină acest orgoliu local, iubirea pentru culori şi pentru oraş să fie nemărginită. Să ştii că echipa, culorile şi stadionul tău sunt cele mai frumoase, să ştii că poţi merge oricând pe la club să vezi ce se mai întâmplă, să ştii că poţi să te întâlneşti oricând cu jucătorii prin oraş şi să discuţi pe cale amiabilă, sau mai puţin amiabilă, despre viitorul clubului tău iubit şi, poate cel mai important, să te întâlneşti cu tovarăşii tăi din peluză să pregăteşti o deplasare sau un meci acasă, nu să aştepţi câte un an să îţi vezi echipa despre care ştii de la televizor şi ai văzut-o că joaca bine. Ruşine celor care îşi afişează bannere cu numele oraşului pe stadioanele echipelor din capitală şi respect celor care au mândria de a-şi încuraja echipa locală chiar dacă uneori sunt şi câte 20 într-o peluză.”
Andrei – Slatina: “Susţineţi-vă echipa locală de fotbal!
Aceasta este în mod clar, una din problemele de fond ale fenomenului ultra’ din ţara noastră. O sintagmă care muşcă adânc din orgoliul nostru de provinciali, care ne devorează uneori raţiunea şi ne întunecă gândirea. Bineînţeles, există locuri unde echipa locală se bucură de un aport foarte bun al publicului, nu are sens să reamintesc aceste exemple de pasiune, cunoscute de toţi. Acest articol, nu se va referi la aceste locuri, ci la acel Sibiu, Oradea, Iaşi… în care vezi grupuleţe de suporteri răzleţe şi răspândite pe tot stadionul.
Dacă aş fi un simplu cârcotaş, vina pentru acest punct tragic al fenomenului aş împărţi-o mediei care promovează exagerat euro-fantasticii, televiziunii care ne ahtiază cu zeci de meciuri pe săptămână, balcanismului de care dăm dovadă de atâtea ori ca naţie, slabei conştiinţe naţionale, patriotismului local prost înţeles şi prost aplicat, indiferenţei cu care privim apartenenţa la o anumită regiune. Cu toate că problema stă şi aici, la nivelul socialului, consider că ea are un substrat perceput poate de mulţi, dar ignorat cu desăvârşire. Este mai uşor sa acuzi decât să judeci lucid.
În primul rând, o mare vină pentru situaţia creată o avem noi (cei din grupuri), susţinătorii acestor echipe mici. În momentul, în care, la ora actuală, nu reuşim să oferim o bună susţinere a echipei, este foarte greu să atragi lumea. Ne place să ne ascundem în spatele unui steag, să trăim în lumea noastră idealistică, să-i ignorăm pe ceilalţi. Acesta este un lucru pe care îl conştientizaţi cu toţii, dar pe care nu-l acceptaţi ca adevăr. Nu oferim nimic concret, dar vrem peluza plină, vrem mentalitate, când, de multe ori, noi, exponenţii fenomenului, suntem deficitari la aceste capitole. Or, acţiunea ar trebui să fie elementul care să ne definească cel mai bine, din păcate de cele mai multe ori preferăm pasivitatea.
O altă problemă pe care, câteodată, nu o pot pricepe este “unitatea”. Sunt foarte multe stadioane în România care găzduiesc două grupuri de suporteri. În concepţia mea, acest lucru este iar un impediment, pentru că niciunul nu oferă o susţinere deosebită, existând chiar o secătuire a energiilor între cele două tabere, totul în detrimentul ideii fundamentale a acestei culturi: clubul.
Sunt sigur că mulţi o fac doar de dragul modei, să se delimiteze de acei “ţărani” care le împiedică dezvoltarea. Câteodată nu fuga este remediul problemei. Printr-o strategie, nu foarte grea îi poţi educa pe cei din jur, o fiţuică distribuită la fiecare meci acasă, conduita de care dai dovadă şi, cel mai important, discuţia şi înţelegerea. Ne lipsesc exemplele, acei lideri care să fie admiraţi, ascultaţi şi imitaţi într-o oarecare măsură de cei din jur. Prin muncă poţi să reprezinţi şi altceva decât acea galerie. Nu i-am atacat deloc pe cei ce preferă să susţină alte echipe decât cea locală, nu sunt ei vinovaţii, cu toate că dau dovadă de laşitate.
De ce să îţi susţii echipa locală? Pentru că îţi dă un sentiment deosebit, de apartenenţă la o valoare pe care o împărtăşesc foarte puţini. Pentru că, indiferent de ceea ce se va întâmpla, vei spune întotdeauna «aceasta este mândria mea»! Pentru mine voi toţi «cei mici» sunteţi nişte eroi.
Sunt puţin trist, echipa mea va juca la anul din nou în divizia C, asta nu înseamnă că nu mă voi mai duce la stadion, iar, în sufletul meu, voi şti întotdeauna că totul stă în mâinile noastre.”

Într-adevăr, în mâinile voastre stă totul. Unii au reuşit, chiar şi în număr mic…
Teo – Fans – FC Naţional : Cum este în număr mic…
“Majoritatea cititorilor acestei reviste, atunci când aţi început să descoperiţi fenomenul ultras, aţi avut o galerie/peluză lângă care să mergeţi şi alături de care să vă manifestaţi. V-aţi gândit vreodată cum ar fi să vrei să faci ceva şi să fie nevoie să o iei absolut de la zero?
De la zero am început noi, în toamna lui 2003, determinaţi de ataşamentul faţă de clubul nostru, inspiraţi de modul de manifestare al grupurilor ultras româneşti de la acea vreme şi de ceea ce vedeam că se întâmplă prin alte ţări. Mă rog, unii dintre noi veneam la stadion încă cu mult înainte, însă conjunctura creării unui grup a apărut abia în 2003. N-o să mă apuc acum doar să înşir evenimente, ci o să încerc să arăt cum se văd unele lucruri din perspectiva noastră.
Fiind în acelaşi oraş cu trei echipe mari, 99 % dintre tineri au tendinţa de a se duce lângă cei puternici şi, astfel, se orientează către una din cele trei. Făcând ceea ce facem noi, cel mai important este să ai tăria de a trece peste multe, multe dezamăgiri, care, dacă se tot aduna, îţi dau impulsul de a renunţa. Momente grele ce te fac să te gândeşti dacă nu cumva ar fi mai bine să o laşi baltă apar când vine o deplasare lungă şi vezi că trebuie să pleci la drum (iarăşi) în cinci-şase oameni sau când jandarmii care văd un grup mic (uneori) fac cam ce vor cu tine… «n-ai voie să stai cu picioarele pe scaun, n-ai voie cu steagul ăla, n-ai voie aia, n-ai voie ailaltă», amenzi luate aiurea. Sunt momente extrem de frustrante: «Ce ne facem? Ne trebuie mai mulţi oameni ca să putem continua lupta! Oare o să fim vreodată aşa mulţi ca ăia?»
De asemenea, enervant este să auzi 50 de persoane diferite spunând fiecare că ar veni să susţină echipa dacă ar mai fi încă 50 la galerie, nerealizând că dacă ar lua fiecare iniţiativa să mai pună o cărămidă lângă ceea ce este acum, li s-ar împlini dorinţa.
Alt moment dificil a fost în perioada contestării lui Gino Iorgulescu, când aproape toţi cei care aveau vreo legătură cu clubul (de la portari la cetăţeni manipulaţi şi până la conducere) erau împotriva noastră şi ne priveau ca pe nişte duşmani ai clubului, când de fapt noi eram singurii care vedeam clar şi obiectiv situaţia. Să vă mai spun şi că la vreo două deplasări ne-am chinuit să strângem bani de un microbuz şi nu am reuşit? Am fost apoi nevoiţi să mergem cu trenul, ceea ce era să ne bage odată destul de rău în belea…
La finala Cupei României, cu Rapid, a fost o zi deosebită din punct de vedere numeric: am avut, la un moment dat, 100 de oameni care cântau alături de noi, însă ştim foarte bine că la următorul meci o să mai vedem maxim zece dintre ei, iar peste un an poate trei sau patru. Dar, evident, că nici asta nu ne va face să renunţăm.
Oricum, noi sperăm în vremuri mai bune, deşi suntem conştienţi că numai nişte rezultate remarcabile ale echipei ar putea creşte considerabil numărul nostru. Până atunci, urmăm o creştere lentă şi ştim că ăştia suntem toţi şi că am făcut până aici tot ce depindea de noi pentru a apăra valorile în care credem. Eu am scris acest articol, în special, pentru cei care se identifica cu situaţia noastră (trecută sau prezentă), iar concluzia pe care vreau să le-o transmit este să încerce, să nu se dea bătuţi, pentru că se poate şi în număr mic. Într-adevăr, este greu, dar cu foarte multă voinţă şi cu perseverenţa se poate!”

Advertisements

Tags: , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: