MENTALITATE DE MILIŢIAN – Tupeu de jmecher cu caşchetă

militian“Mentalitatea de miliţian” este atributul vreunei civilizaţii extraterestre. Este boală grea. Poate fi transmisibilă, dar la unii face parte chiar din natura lor umană. Unii cred că este o calitate şi un instrument necesar de acaparare a puterii şi de impunere, de menţinere a unui anumit tip de gândire. Acest virus a evoluat o dată cu societatea, adaptându-se mereu în lupta sa cu noile vaccinuri. Miliţianului ajuns la birou de poliţist nu-i e frică de consecinţe, pentru că acestea nici nu există pentru el. Are spate şi poate şi funcţie. Mentalitatea de miliţian înseamnă “cine nu este cu noi sau ca noi este împotriva noastră”. Este puterea devenită abuz. Ieri, un subofiţer s-a găsit să-şi parcheze limuzina fix în uşa magazinului fără să-l doară măcar în caşchetă. Azi se găseşte unu’ care să urmărească “gruparea emo”, aşa, preventiv. Tot azi s-a găsit un altul care să-i dea vreo trei pumni unui copil al străzii găsit undeva, pe scările unei instituţii, în plină noapte, în timp ce alţi doi, într-un birou înghesuit de provincie, conduc un interogatoriu cu pumnii. “Noi ne permitem, iar voi, restul, trebuie să respectaţi ceea ce ne permitem noi.” Există leac, dar unii chiar nu vor să fie vindecaţi. “Miliţianul” nu este decât “coada de topor” sau “braţul înarmat” – exprimarea cea mai brutală, directă şi vizibilă a “mentalităţii de miliţian”.

Un miliţian bate doi copii ai străzii în mijlocul bulevardului, un altul bate o persoană în sala de interogare în mijlocul audierilor, un altul ia mită pentru a nu da unei dudui amendă că a trecut pe linia continuă. Dar Dumnezeul filmuleţelor, întâmplărilor cu miliţienii din ziua de azi e cel făcut la Tulcea. Nu ştiu exct când e făcut. Destul de recent oricum, probabil anul acesta.

Un purtător de “caşchetă” cu ceva funcţie “pe spate” îşi parchează Audiul fix în uşa unui magazin de la parterul blocului în care locuieşte, blocând accesul, clienţii fiind nevoiţi să se strecoare între uşă şi A6-ele impunător. Şi când vine seara, şi patronul vrea să închidă magazinul, închide dacă poţi. Uşa era blocată de Audi. Deci, pa…Nonstop, frate, că aşa vrea ăla cu “caşchetă” în seara asta, că n-a avut unde să parcheze decât fix în uşa ta, nene. Că cine te-a pus să-ţi faci magazin acolo, unde vrea ăla să-şi parcheze limuzina? Şi ce dacă te enervezi? Şi ce dacă chemi Poliţia?

CORB LA CORB NU-ŞI SCOATE OCHII
Mai întâi ce spune dispeceratul 112: “Noi nu putem să luăm maşina cu forţa”. Ce zice subofiţerul venit să constate treaba la faţa locului: “Nu-mi permit să aduc atingere la maşina asta… să o trag să fac alt lucru”. Comicăria e însă şi mai mare când poliţistu’ ăla venit “să constate la faţa locului”, încolţit de lumina reflectoarelor televiziunilor, înjură în gând, dă cu “caşcheta” de pământ, şi, deh, ce să facă, urcă până la apartamentul împricinatului. Cioc-cioc. Sfios şi umil, pus într-o oarecare încurcătură: “Îmi cer scuze că vă deranjez la ora asta, avem şi noi o problemă… vrea domnul de jos să închidă magazinul”. Subcomisarul năuc, dar cu doza de aroganţă în buzunar: “Cine-i domnul de jos?”. “Cu magazinul de jos de la parter… Putem să îl ajutăm să iasă?” “Nu-l cunosc, nu ştiu la ce vă referiţi.” “Păi cu maşina.” “Discutăm mâine.”

Şi buf o uşă în nas. Şi gata s-a rezolvat problema. Poliţistul se dezumflă şi pleacă, maşina rămâne parcată până a doua zi la ora 18:00.

ANCHETĂ INTERNĂ

Ce zice printre aşchii şefu’ lu’ proprietaru’ lu’ A6, domnu’ Machedon: “O să se facă o anchetă internă şi dacă într-adevăr se dovedeşte că a blocat uşa cu intenţie, o să iau măsuri vizavi de deontologia profesională”. Probabil că “vizavi de deontologia profesională” subcomisaru’ n-a păţit nimic. A luat doar o amendă de 150 de lei pentru parcare neregulamentară şi şi-a luat binişor limuzina din uşa magazinului abia a doua zi la ora 18:00.

CĂ AŞA A VRUT MUŞCHII LUI.
Domnule Machedon din Tulcea, şef de IJP, vă întreb şi io aşa, ca un om simplu ce sunt (care n-are deontologie profesională poliţienească sau miliţienească), dar dacă muşchii mei sau ai lui Ionescu “voia” să parcheze maşina în uşa magazinului ce se întâmpla? Tot aşa frumos ca o balerină urca un domn poliţist până la apartamentul meu să-mi spună că-şi cere scuze, că mă deranjează şi dacă putem să-l ajutăm pe domnul de jos să închidă magazinul? Eu mă îndoiesc. Şi mă îndoiesc şi de faptul că domnul subofiţer a primit ceva mai mult decât înjurăturile de rigoare şi 150 de lei amendă. Şi atunci, ce dacă ne enervăm?

Jmecheru’ e cel care face orice şi ştie că nu păţeşte nimic, pentru că este bazat, are spate. Spatele înseamnă întotdeauna bani, funcţie, rude sus-puse sau alt tip de cumetrii. Trăieşte dincolo de consecinţe. În afara lor. Ce urmează urmează, oricum el nu este afectat. Că el are spate. O să ne ocupăm azi de “spatele” cu “caşchetă”. Tupeul de poliţist. Sau mai bine zis de miliţian.

militienii

De la roacări, la emo

În anii ’50-’60, miliţia supraveghea roacării pletoşi, drogaţi şi satanişti. Câţiva ani mai târziu intrau în vizor punkiştii. Astăzi e rândul adepţilor EMO. Presa s-a inflamat în momentul în care s-a aflat că poliţia timişeană îi supraveghează pe adepţii mişcării EMO sub pretextul prevenirii. Adică “trebuie să ştim cum se manifestă membrii acestei comunităţi, ce trăiri au. Ca să previi ceva, trebuie să fii mai întâi bine informat. Nu-l considerăm ca fiind un curent ilegal, dar e important să vedem cum sunt ei pentru a preveni eventualele devieri”, declara agentul Marinela Apostolache, ofiţer de presă al IJP Timiş. Vocea superioară venită de la Bucureşti, adică de la Inspectoratul General al Poliţiei, spune că iniţiativa aparţine doar şefului Poliţiei Timiş de a înţelege mai bine acest fenomen. “Tinerii adepţi ai curentului EMO nu sunt filaţi operativ şi nu sunt văzuţi de poliţişti ca potenţiali infractori.”

Poliţistul şi EMOiştii: comicărie în trei acte

Comicăria a început probabil într-o zi ploioasă de vară, când un poliţist puhav, răsturnat comod pe scaunul de la biroul său poliţienesc, îşi revărsa şuncile peste “Idiotul” lui Dostoievski şi se simţea EMOţionat.

Şi, cum stătea el aşa liniştit în scaunul “ministerial” privind cum se scurg şiroaie picăturile de ploaie pe geamul biroului spălat numai de natură timp de ani şi bătând darabana în biroul dischisit, dar slinos pe alocuri (deh, s-a mai scurs un muştar, o zmerică, un “checiup”, o îngheţată sau poate puţină dulceaţă din vreo gogoaşă aburindă la pachet), îi vine. Şi îi vine. Şi se EMOţionează. Şi-şi sună superiorul, care se EMOţionează şi el ascultând cuvintele inferiorului său (mă refer aici la funcţie, nu neapărat la kilograme) de la celălalt capăt al firului: “Ştiţi domn comandant, ce m-am gândit io aşa, stând la birou… Că am văzut, dom’le, vă rog, iertaţi-mi limbajul mai degajat, … deci am văzut, dom’le, cum e cu EMO ăştia, dom’le”… “EMO? Ce EMO, măi Pandele? Despre ce tot îndrugi acolo?” “Cum dom’ comandant, nu ştiţi? Cu EMO? Păi e ditai mişcarea EMO. Cu copiii ăia care plâng, se vopsesc pe la ochi, se sinucid în masă şi ascultă muzică d’aia dă roacări care cântă cu chitările în dreptul, vă rog să mă scuzaţi, penisului…” “Aşa mă Pandele… Şi?” “Păi să vedeţi ce m-am gândit… Ăştia trebuie urmăriţi, dom’le, vă rog să mă scuzaţi, monitorizaţi… că-s periculoşi… Io zic că trebuie ţinuţi sub observaţie… Că se extinde cu EMOiştii ăştia… Atrag alţi copii în «reţeaua» lor… Şi dacă se sinucid?”

Planul EMO

Superiorul îşi priveşte superior stiloul de firmă, care luceşte pe masă în lumina neonului. “Măh Pandele, să ştii că nu eşti prost deloc. Da, sunt periculoşi. Trebuie observaţi. Da’ discret… Trebuie s-o facem discret… Adică să nu fim cu «geana» pe ei. Trebuie să vedem cum se manifestă, să prevenim astfel de elemente perturbatoare şi periculoase. Strânge vreo trei-patru băieţi d’ai tăi şi vedeţi prin licee, localurile pe care le frecventează… Ştii cum să faci… Că doar nu eşti prost, măh Pandele. Hai, că mâine semnez nota internă. Şi te şi apuci de treabă.” Închide telefonul şi-şi mai priveşte o dată stiloul cu care va semna mâine nota internă. Poliţistul Pandele îşi râde în barbă satisfăcut, ia o hârtie şi cu un pix de 0,20 de lei şi trasează un plan. Planul EMO. Cu nota internă în sertar şi zelul de poliţist în buzunar, dar cu uniforma lăsată acasă, Pandele o ia la picior pe străzile care împrejmuiesc două licee din urbe. “Aha, uite doi EMO, ia să-i urmăresc să văd ce fac. Dar discret, s-o fac discret, că aşa a zis dom’ comandant.” Şi urmăreşte la pas un cuplu de tineri elevi, EMO adevărat, având în vedere tunsorile şi îmbrăcămintea. Cei doi intră într-un local, unde se întâlnesc la o masă cu alţi patru din aceeaşi “reţea”. Pandele, atent să nu-i scape nici o mişcare, se aşază la cea mai apropiată masă liberă de cea a EMOiştilor. La masa tinerilor se vorbeşte despre şcoală, profesori, note, emisiuni la televizor, amintiri din vacanţă. Pandele începe să-şi cam piardă răbdarea. Dar trebuie să rabde, că doar e în misiune secretă.

Într-un final, după vreo două-trei ore, timp în care au “tras” de nişte sucuri, tinerii pleacă în direcţii diferite. Pandele pleacă şi el. La “bază” trebuie să facă un proces-verbal. Zilele se scurg. Pandele tot n-a aflat mare lucru în misiunile sale secrete despre mişcarea pe care o supraveghează discret. Nici o sinucidere, nici o “racolare”, nici o violenţă EMO, şi pe nimeni care să prizeze droguri n-a prins. Îşi pansă rana de la deget, căpătată în timp ce se pitise pe după un copac, şi se împiedică de o buturugă în timp ce urmărea un grup EMO. EMOlientul importat îşi făcu cât de cât efectul la degetul bandajat, dar Pandele nu mai este EMOţionat. “Până la urmă ce e domne cu EMO ăştia şi de ce trebuie să mă ţin io după ei în fiecare zi? Cine dracu’ m-o fi pus să-i zic lu’ şefu’?” Asudă şi trânti cu basca de pământ o dată cu o înjurătură birjărească. “Mai bine mă ocup de dosaru’ ăla de evaziune fiscală, pe care nu-l mai termin de doi ani, decât să mă ţin după mucoşii ăştia!” (Andreea Tudorică)

Miliţianul

VÂRSTĂ: n-are. Are însă în genere multe kilograme

LIMBAJ:
te împroaşcă cu aşchii când ţi se adresează

FIŞA POSTULUI:
se ocupă cu “fă asta, băh, aşa, că aşa vreau io, că io-s poliţist, da? Şi nu mai comenta”. Legea lui e mai importantă decât legea scrisă, pe care de multe ori nici nu o prea cunoaşte.

CARACTER:
are întotdeauna dreptate. Dacă-l contrazici, te înjură sau îţi aplică “o corecţie”. Miliţianul-şef ajuns la birou poliţienesc cu un pic de funcţie care zgândăre orgoliul, are spate, nu-i e frică de consecinţe, pentru că el este în afara lor, pentru el ele nu există. Dacă mai pui în loc de sare şi nişte rubedenii sus-puse şi în loc de piper, un şef care-l laudă, tocăniţa de impertinenţă, nesimţire şi mitocănie e gata, dă în clocot. Şi răbufneşte zilnic. Pentru că e menţinută caldă şi îşi permite.

Cristian Crisbasan: Miliţianul eşti tu

“Mentalitatea de miliţian” nu este atributul vreunei civilizaţii extraterestre, nici vreo boală de tip “gripa aviară” sau adusă de marinari în port cu vapoarele. Nici măcar nu a fost răspândită de sovietici cu tancurile. Este o boală străveche, un virus care a evoluat o dată cu societatea, adaptându-se mereu în lupta sa cu noile vaccinuri – căpătând forme din ce în ce mai rafinate, perverse, diabolice şi mai bine disimulate, chiar şi sub imaginea celor mai avansate democraţii.

Acest virus şi-a găsit mediul ideal o dată cu instituţionalizarea şi legalizarea de către stat a unor forţe de coreciţie şi represiune menite să impună maselor de cetăţeni un anumit mod organizat, disciplinat, deseori cazon şi dictatorial, de a-şi trăi viaţa. Această acţiune a avut menirea şi de a separa şi proteja mai eficient anumite “elite” de restul “prostimii”. Pentru că, dacă ne gândim bine, nici măcar “Jaful secolului” sau celebrii criminali în serie nu justifică instituirea şi funcţionarea statului poliţienesc. “Miliţianul” nu este decât “coada de topor” sau “braţul înarmat” – exprimarea cea mai brutală, directă şi vizibilă a “mentalităţii de miliţian”.

“Miliţianul” face parte chiar din natura umană. Unii cred că este o calitate şi un instrument necesare de acaparare a puterii de impunere şi de menţinere a unui anumit tip de gândire.

Lucrurile sunt foarte simple, de fapt. Pe de o parte, un părinte îşi pedepseşte crunt copilul (fizic sau pishic) când acesta a făcut o greşeală, fără să-i explice nimic, urlându-i în faţă “Eu te-am făcut, eu te omor!” sau “Trebuie, pentru că aşa vreau eu!”. Pe de altă parte, întreaga “elită conducătoare” a unui stat îşi tratează cetăţenii ca pe nişte servitori umili, datori să asculte orbeşte tot ce li se impune. Ambele exemple de mai sus au, dincolo de toate, aceeaşi esenţă. Asta se înâmplă când autoritatea este construită şi exercitată în această logică, indiferent de domeniul de aplicare. “Mentalitatea de miliţian” înseamnă să crezi într-o superioritate a unor fiinţe umane asupra altora, impusă cu forţa: fizică, mentală, financiară, armată, politică, economică, religioasă. Înseamnă să gândeşti lumea în aceşti termeni reducţionişti: oameni puternici versus oameni slabi. Cei din urmă trebuie mereu reeducaţi, dresaţi şi controlaţi pentru a-i servi cât mai bine pe primii – o armată de servitori nediferenţiaţi pe identităţi umane.

Este “miliţian” masculul care crede că femeia este o fiinţă inferioară şi-şi tratează nevasta şi familia în această logică. Funcţionarul care te umileşte la ghişeu. Politicianul abuziv şi corupt. Şi, în general, toate formele de manifestare a elitelor conducătoare ale unui stat care refuză să se pună în slujba cetăţeanului care le-a dat votul. “Mentalitate de miliţian” înseamnă “cine nu este cu noi sau ca noi este împotriva noastră”. Este puterea devenită abuz.

Eşti “miliţian” chiar tu, care accepţi, tolerezi şi chiar încurajezi la familia şi prietenii tăi ceea ce condamni, judeci şi pedepseşti la alţii. Eşti tu care te bagi în faţă la coadă, la semafor sau pe o listă. Şi eşti “miliţian” şi tu cel care crezi că numai Dumnezeul religiei tale înseamnă “calea cea dreaptă”.

Sloganul de bază: “Noi ne permitem, iar voi restul trebuie să respectaţi ceea ce ne permitem noi”. Trăsături specifice: nesimţirea, aroganţa, tupeul, forţa brută şi terorismul psihic. La Auschwitz exista o regulă care spune totul şi care rămâne valabilă, din păcate, şi azi: “Este permis numai ceea ce se ordonă”.

de Andreea Tudorica in Jurnalul National

Advertisements

Tags: ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: