Posts Tagged ‘armata’

TRU: Tifoserie în paşi de tango

August 6, 2008

Curios, dar nu inexplicabil, militarizarea galeriilor romanesti vine prea tarziu. Într-un moment în care metalizarea galeriilor europene s-a stins. Sigur, toata lumea se gandeste la Anglia, dar huliganismul englez a disparut de pe stadioanele britanice. Dupa socurile violente ale anilor ’80, sistemul a raspuns. Stadioanele au devenit spatii impenetrabile si zone de supraveghere video-politieneasca totala. “The Hooligans” au fost siliti sa îsi mute show-ul si frustrarile în strainatate, dar profesia e în declin. Probabil si pentru ca legendarii huligani englezi pot fi învinuiti de orice, dar nu de structurare paramilitara. În Anglia, furia e o chestiune privata care poate naste o turma, dar nu o armata. Centrul huliganismului european organizat e mai bine reprezentat, acum, de nevrozele sociale si rasiale ale Parisului si Marsiliei, unde PSG si OM sant mereu la un pas de incident. Ceva tulbure, dar greoi, e de gasit în Olanda, unde galeria Feyenoord prelungeste modelul englez si îi adauga un iz antisemit anume, la fiecare întalnire cu Ajax. Organizare premeditat paramilitara nu e de gasit în Europa de Vest, cu posibila exceptie a lazialilor de inspiratie neofascista si a livornezilor declarat stalinisti. Adevarata zona de militarism pur al galeriei e Argentina, unde galeriile au statut de armate private de club, sunt consultate, platite si puse la lucru de directorii de relatii publice si de managementul de vârf al unor Boca si River.

A doua mare zona de organizare pe model militar a galeriilor e Europa de Est. Liderii galeriilor sarbesti, croate, rusesti si poloneze invocă mereu modelul englez, dar acesta e foarte departe de orice idee paramilitara. Referinţa la englezi e mai mult o forma de respect fata de întemeietorii si campionii necontestati ai violentei de tribuna. Ca si în America de Sud, al carui exemplu le ramane necunoscut, est-europenii îsi militarizeaza violenta din motive care tin de istorie si cultura. În primul rand, dintr-o traditie înca proaspata de autoritarism politic, nationalism agresiv si cult al armatei. În aceste conditii, orice impuls underground trece rapid spre zona de organizare ierarhic-militara, singura structura pe care acesti oameni o respecta. Mitologia “cainilor” si a “gaborilor” la Dinamo, simbolistica CCA la Steaua sunt formule de legatura cu trecutul si cu autoritatea de odinioara. Singurul corespondent apropiat, desi mult mai violent, e mitologia rezistentei dezvoltate de Partizan Belgrad si neofascismul patriotic afisat în galeria lui Dinamo Zagreb.
Sursa: Cotidianul, februarie 2007

Pe acelaşi subiect: Armatele de fanatici din jurul fotbalului

Advertisements

Interviu cu Micuţu – Steaua

June 7, 2008

ARTICOL DIN REVISTA ROMANIAN ULTRAS NUMARUL 2 – 2004

Persoana intervievată în acest al doilea număr al revistei noastre este Micuţu, un vechi ultras stelist în vârstă de 28 de ani, unul dintre membrii fondatori ai grupului Armata Ultra’. Din acest interviu veţi afla câteva dintre întâmplările mai importante în care a fost implicată galeria stelistă, prin ochii unuia care este printre cei mai în măsură să vorbească despre asta. Şi în interviurile următoare vom continua cu seria interviurilor luate ultraşilor mai vechi, din a căror experienţă avem mult de învăţat(vedeţi cazul de faţă). Pentru numărul viitor se prefigurează un interviu cu un ultras dinamovist iar apoi cu unul din Timişoara.

steaua galerie micutu

– De când vii pe stadioane şi ce anume te-a atras către peisajul suporterilor?
– Primele meciuri de fotbal la care am asistat au fost – nu mai ţin minte ordinea, însă se întâmpla prin 1984/1985 – celebrul Steaua – Dinamo 5-0 din semifinala Cupei României, un “cuplaj” şi România-Anglia, toate disputate pe fostul “23 August”. Însă primul meci la care am fost prezent în Templul Ghencea, cum îmi place mie să-l numesc, a fost un Steaua – Rapid care s-a disputat exact înainte ca Steaua să joace semifinala cu Anderlecht în 1986. Încă de la acel meci m-a atras atmosfera pe care galeriile o creau. Era ceva cu totul special, ceva pe care nu l-am mai întâlnit ulterior nicăieri. Îmi amintesc că ascultam, după 1990, casete înregistrate cu corurile unor “tifoserii” celebre care pentru mine “sunau” mult mai bine decât orice gen de muzică. Făcând o paranteză aici, vreau să-ţi zic că, fiind nevoit să stau în spatele uneia din porţi la două meciuri importante ale Stelei, nimic nu se compară cu senzaţia pe care ţi-o dau 30.000 de oameni cântând. Este ceva de neimaginat. Revenind la începutul anilor ’90, începand să merg cu regularitate în deplasări, am legat noi prietenii cu baieţii de vârsta mea care frecventau galeria la acea vreme şi cu care aveam multe în comun, în special fanatismul pentru club. Pentru a rezuma, m-a atras în principal atmosfera de pe stadion şi distracţia care era în deplasări. (more…)